„Schindler”-ul cultural basarabean

O reacție empatică la dosarul propus de către revista bucureșteană „Dilema Veche”: „Moldializarea − Cultura basarabeană în România”!

 Cei care vor parcurge acest material nu se vor înșela prea mult dacă îl vor considera o continuare a temei basarabene din articolul „Demisia, Domnule Ministru!” (http://vox.publika.md/social/demisia-domnule-ministru-353571.htmlși vădește o abordare superficială și trunchiată a culturii de peste Prut văzută de la București!

1)                      http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/ro-rm#comments

Pornind de la provocarea necesară lansată de către criticul Marius Chivu („În afară de O-Zone, ce mai ştim despre cultura basarabeană?”), despre cultura sa muzicală mai trebuie știut că trupa „Noroc” a lui Mihai Dolgan s-a numărat printre puținele care au emulat  la nivel internațional formaţia „Beatles”. Despre popularitatea „Noroc”-ului stă mărturie top-tenul britanic din anii 70 ai secolului trecut. Acesta e și cazul lui Eugen Doga, un Erio Moricone basarabean, care a trecut demult frontierele Basarabiei. Ori a sopranei Maria Bieșu, care în anul 1967 obținea titlul de „Cea mai bună Cio-Cio-san” (opera „Madame Butterfly”) la Prima ediție a Concursului Internațional Miura Tomaki (Japonia).

La întrebarea retorică a dlui Chivu („numiţi un regizor basarabean contemporan!”), mă grăbesc să numesc cu toată mîndria mea etnică cel puțin 2 regizori basarabeni contemporani (nu sunt sigur dacă Emil Loteanu și Vlad Ioviță se înscriu în formula avută în vedere de domnia sa), și anume: Igor Cobileanschi și Pavel Cuzuioc, care sunt plasați la un nivel cel puțin superior multor tineri cineaști aclamați poate mai curînd pentru șansa de a se fi născut dincoace de Prut!

2)                      http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/ereticii-integratori#comments

Declarînd că nu e un bun cunoscător al literaturii basarabene („prin urmare mă feresc să fac evaluări de ansamblu privind relieful şi fizionomia ei”), criticul Paul Cernat sfîrșește prin a face copy-paste (din nu știu ce directivă-partinică-vizată-de-nu-știu-ce-instanță-culturală-supremă-infailibilă de la București) același „Pomelnic basarabean” cu vii-și-morți (trecuți cu vederea, adică) preluat formal acum mulți ani în urmă de la criticii și profesorii universitari Ion Simuț și Alexandru Mușina, dar din conținutul căruia continuă să lipsească cu desăvîrșire numele prozatorilor Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Viorel Mihail, Victor Dumbrăveanu, Anatol Moraru, Oleg Garaz, al poeților Arcadie Suceveanu, Eugen Cioclea, Teo Chiriac, Nicolae Spătaru, Ghenadie Nicu, Liliana Armașu, Diana Iepure, Aura Maru ori Silvia Goteanschi, al textierei Radmila Popovici, al cercetătorilor literari Ion Plămădeală și Alex Cosmescu. I-am lăsat la urmă, fără a fi și cei din urmă, pe Mircea V. Ciobanu sau Grigore Chiper care, dincolo de a fi poeți români cu greutate, mai nou apar și în ipostaza de teoreticieni și critici de întîmpinare, alături de Alexandru Burlacu și Aliona Grati. Și asta fără a aduce în scenă plutonul mai tînăr care și-a semnat volumul de prima verba sau care nu mai știe la ce porți editoriale (balkanice) să mai bată. Or, poți suspecta că un jucător experimentat, pomenit cu cîteva cărți bune în mînă, ar fi tentat și de acum încolo să măsluiască (deși afirmă clar, „nu vreau să trișez”) competiția culturală probabilă „Ro versus Md”!

Ceea ce doresc să scot în evidență e că oricare dintre numele invocate mai sus puteau să-i țină locul lui „Dimitri Miticov”, care nu are grija fatumului basarabean din simplul motiv că e doar identitatea literară virtuală a talentatului scriitor tîrgoviștean Robert Mîndrilă.  Poate că dacă extrem de ocupatul cronicar se încumeta să răsfoiască măcar un sfert de oră și paginile Antologiei de proză scurtă pan-românească (pe care subsemnatul a îngrijit-o în anul 2011) nu lăsa impresia de improvizație critică, mai ales că dl Marius Chivu făcuse anterior referință la ea pe paginile „Dilemei Vechi”.

(Precizez, pentru răuvoitorii care se vor isca, că înafara acestui exemplu pedagogic nu am nimic de împărțit cu robustul agent al culturii românești care este Paul Cernat!)

3)                      Acestea fiind „precizările de martor” la dosarul intentat literaturii române de peste Prut, sunt curios să aflu cum se explică faptul că cele „cîteva iniţiative mai speciale de integrare creatoare a scriitorilor basarabeni în România” sunt plasate la timpul „trecut”, în condițiile în care DE DEPARTE NU DOAR cei doi dintre stîlpii „Dilemei Vechi” (mă refer la domnii Cernat & Chivu) sunt în măsură să gestioneze personal și cu o doză de mai bună intenționalitate fenomenul cultural-artistic basarabean care, alas, se desfășoară în toată complexitatea sa exact sub privirea selectivă a instituțiilor culturale de profil. Or, „peripeţiile birocratice” prin care trec basarabenii (la care dl Chivu face referire în eseu, pe bună dreptate) se regăsesc inclusiv în „cîmpul cultural” din Capitala tuturor românilor. Luată prin surprindere într-o bună zi, nu m-aș mira ca ultima va trebuind să arboreze steagul capitulării estetice în fața atîtor supraviețuitori  (nedreptățiți nu doar) la marginea ei geo-politică.

P.S. În contexul dezbaterilor extrem de utile asupra „fenomenului cultural basarabean”, vă propun un excerpt dintr-un interviu pe care i l-am acordat recent lui Iulian Sîrbu (Iași).

Cum vedeţi literatura română actuală? Credeţi că literatura din Basarabia face parte din literatura română? Sau este altceva.

În loc să explodeze într-o ciorbă de burtă cu mămăliguţă numai bună de astîmpărat foamea cititorului internaţional, literatura română actuală continuă sa facă implozie: mult aer inspirat şi doar o cantitate foarte puţină expirată înafară. Nu e de mirare că sînt puţine accidente, dar cu foarte mulţi răniţi. Din păcate, Mama Răniţilor e ocupată acum cu alte lucruri!

Aşa cum e firesc să fie într-o cultură ajunsă să stea pe propriile ei picioare, literatura română e susţinută de toate palierele ei regionale. Or, atîta timp cît sînt acceptate cercurile literare bucureştene, ieşene sau clujene, şcolile de la Tîrgovişte şi Braşov, cercul literaţilor germani din Banat etc, nu văd de ce nu ar exista şi o zonă cultural-artistică nistro-pruteană. Dar mi se pare că emulaţia componentelor trebuie să fie fair-play şi de bun gust. De exemplu scriitorii francofoni din Canada nu sînt o specie inferioară celor din Franţa: observaţia e valabilă şi pentru cultura română. Nu contează că locuieşti în oraşul Reni din regiunea ucraineană Odesa, capitala basarabiei ori în Valea sîrbească a Timocului. Odată ce te-ai aventurat să scrii în limba română (măcar un bileţel adresat menajerei de la hotel), omologarea e identică: trebuie să faci uz de aceeaşi „cifră octanică” alături de participanţii la traficul cultural.

A, că a dat Domnul să ştii mai multe limbi, acesta nu e decît un aditiv în plus adăugat combustibilului intelectual. Cîte limbi vorbeşti, atîtea vieţi (şi „şanse”, ar putea spune unii) ai! De exemplu am remarcat la Nicolae Cornescian şi Aleksandar Stoicovic un filtru cultural din zona ucraineană, respectiv sîrbească, care îi ridică pe cei doi scriitorii bănăţeni emergenţi peste creştetul multor congeneri literari de-ai lor. În plus, dacă te uiţi atent la autorii afiliaţi editurii „Polirom” − şi cu priza cea mai mare la cititor, de alfel − nu poţi să nu recunoşti acestora o frecventare specifică a culturii slave.

De altfel eu însumi am apelat la jocurile etimologice româno-ruseşti în textul antologat de volumul „Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală” şi salut gestul unor scriitori originari din România (Claudiu Komartin, Moni Stănilă, Matei Hutopilă) care s-au gîndit la revigorarea semantică a poeziei lor nu altfel decît apelînd la valenţele unei limbi de circulaţie internaţională cum este rusa. Ştiu că şi regretatul Gheorghe Crăciun miza, pare-se, pe o revelaţie venită din literatura de peste Prut, dar cu siguranţă nu în direcţia „moldovenismului” gregar urmată de Nistor Cabac, să zicem.

Trebuie să-i dau dreptate aici lui Vasile Gîrneț care, întrebat „despre sincronizarea culturală România-Republica Moldova”, spune literalmente următoarele: „Mie personal îmi repugnă diferenţa căutată cu orice preş, la care recurg unii scriitori mai tineri dintre Prut şi Nistru. Aceştia îşi cultivă „basarabenitatea” apelând adesea la un limbaj rebarbativ, la un argou împănat cu rusisme, doar pentru a şoca, a ieşi în evidenţă. Mi se pare un drum înfundat care şi-a epuizat deja potenţialul de noutate. Din punct de vedere estetic, e o „marfă” îndoielnică”.

O senzație similară am avut şi eu, cu mulţi ani în urmă, la Dublin, de unde îmi cumpărasem volumaşul „The Acid House” al lui Irvine Welsh. Ca să fiu onest, pidgin-ul lui scoţian mi s-a părut „bit fukin hart” pentru inteligenţa mea de cititor de engleză!

Preluare de pe:

http://igorursenco.blogspot.ie/2012/03/schindler-ul-cultural-basarabean.html

Advertisements

One thought on “„Schindler”-ul cultural basarabean

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s